Definițiile sunt texte scurte, al căror rol este de a ne lămuri ce este un anumit obiect, termen sau fenomen și care le sunt caracteristicile prin care se separă de celelalte. Normele definițiilor ar fi claritatea, adecvarea față de ceea ce se definește, necircularitatea (ceea ce e definit să fie independent de ceea ce îl definește) și să nu explice prin excludere, adică prin ceea ce nu este definitul. În acest sens, biologia este știința care se ocupă cu studiul materiei vii, fie că e vorba de virusuri, plante sau mamifere. Oricare ar fi ramurile sale, genetica, zoologia sau botanica, definiția biologiei rămâne conformă cu ea însăși. Totuși, există multe lucruri a căror definiție este greu de găsit în termenii pe care i-am prezentat deja. Astfel, pare imposibil de găsit un text clar, adecvat și necircular care să ne explice ce este omul sau libertatea, în principal din cauza complexității lor, dar și a contradicțiilor care le însoțesc. Dacă omul este o ființă rațională, atunci cum putem justifica acțiunile lui iraționale și când suntem cu adevărat liberi, când uităm de reguli ori atunci când ne dominăm dorințele și instinctele?
În aceeași situație se află și arta, deseori limitată la legătura ei cu frumosul, una dintre categoriile estetice cele mai des citate în momentul în care ne vedem nevoiți să îi conturăm un profil cât de cât exact . Principala problemă în definirea sa constă în varietatea produselor și efectelor ei și mai ales în ceea ce o alimentează, și anume creativitatea. Chiar dacă nu există nicăieri creații în totalitate noi, ele reciclând idei preexistente sau referindu-se la un fundal tematic pe care se proiectează, toate formele noi le contrazic în mare măsură pe cele vechi. De aceea un produs artistic care ar urma prea strict unele reguli nu ar putea fi numite creații în adevăratul sens al cuvântului. Mai departe, o nouă dificultate se impune, dacă dăm curs acestei idei despre forme vechi și noi: secole de-a rândul arta Egiptului antic sau perioade îndelungate din istoria artei asiatice au reprodus aceleași forme, fără mari modificări stilistice. Potrivit principiului de non-contradicție ale definițiilor, repetiția unor formule artistice nu și-ar avea locul, însă nimeni nu poate contesta valoarea artistică a frescelor din vremea Noului Regat (1550-1069 î.H.) sau a artei bizantine (c. sec. al IV-lea-sec. al XIV-lea d.H.).
Ernst Gombrich, autorul unei faimoase Istorii a artei (1950), preia într-un interviu oferit lui Didier Eribon (1991) textul „Arta nu există” a lui Julius von Schlosser. Citatul complet ar fi: Arta nu există, ci numai artiștii. Schlosser vorbește despre artă ca o serie de produse spontane, izolate precum insulele unui arhipelag. În acest context, contradicțiile s-ar putea admite, deoarece operele produse se definesc singular. În Renaștere cuvântul artă se referea la meșteșug, pricepere, dimensiune pentru care avem în continuare un respect deosebit. Apreciem mai mult lucrările de artă pentru care s-a muncit, decât altele și ne impresionează întotdeauna măiestria unei fresce baroce sau a unei lucrări muzicale polifonice. Utilizăm termenul de artă deopotrivă pentru a denumi un fenomen precum „arta africană” sau „arta copiilor”, cât și ca judecată de valoare, mereu într-o direcție pozitivă, de câte ori spunem „operă de artă”, adică o creație superioară celorlalte.
În încercarea de a ne lămuri ce ar însemna arta întâmpinăm multe dificultăți, care riscă mai degrabă să limiteze înțelegerea unui fenomen foarte complex și în continuă mișcare și transformare. Scopul edificator al definițiilor reprezintă în unele cazuri o primejdie prin ajustările de care are nevoie în operațiile sale de simplificare și clarificare. Urmărind felul în care era privită și consumată arta de-a lungul timpului, descoperim noi fațete și înțelesuri și devenim uimiți față de cât de multe și uneori opuse, pot fi acestea. De exemplu, arta preistorică nu purta o definiție, în primul rând din cauza lipsei unui vocabular specific, iar în Grecia antică, techne (tékhnē, iscusință), mimesis (imitare, imitație, reprezentare) și catharsis (purificare în urma unor trăiri puternice, prin artă) țineau locul unei definiții mai bune a artei. Abia prin secolul al XVIII-lea, epoca în care e scris un nou dicționar enciclopedic semnat de francezii D. Diderot și J. R. d'Alembert și se înfiripează disciplina esteticii, preocupările teoretice încep să se concentreze mai mult pe specificul acestui termen.
În clipul de mai sus prin cele trei obiecte comune, pisoarul, paharul și pianul, transformate în lucrări de artă, definiția artei apare din nou sub semnul întrebării. Nimeni nu se îndoiește că un tablou de Jan Vermeer (1632-1675) este un obiect artistic, deoarece este pictat cu pricepere („este frumos”) și reprezintă teme, subiecte sau motive frumoase: intimitatea unei camere, lumina filtrată a unei ferestre, claritatea unei compoziții, personaje elegante, alegoriile picturii sau credinței etc. În ce privește lucrarea Fântâna din 1917 a lui Marcel Duchamp părerile sunt împărțite, astăzi la fel ca în momentul în care a fost prezentată pentru prima dată. Duchamp introduce un obiect banal și vulgar, ca obiect de artă, pe care nici măcar nu l-a produs el însuși, ci l-a procurat dintr-un magazin cu articole sanitare de serie. Autorul și-a dorit, printre altele, să sublinieze partea conceptuală a artei, cea cu adevărat semnificativă în accepțiunea sa, în cele mai multe cazuri greu de receptat în spatele unei realizări „frumoase”. Cu alte cuvinte, vizitatorii unei expoziții dedicate lui Vermeer nu i-ar sesiza imediat ideile, ci ar rămâne la suprafața straturilor picturilor sale atent lucrate. Duchamp s-a opus deci receptării comode a artei și și-a forțat publicul să abandoneze obiceiuri vechi și reducționiste. Prin vulgaritatea pisoarului, artistul a extins interesul artistic către zone puțin exploatate, prin care s-ar completa o imagine complexă a omului sau societății pe care acesta a creat-o. În arta de dinaintea sa aspectele mărunte sau frivole ale vieții erau evitate sau sublimate, adică prezentate în forme mai frumoase ori ascunde cu dibăcie printre lucruri mai atrăgătoare.
Valoarea Fântânii lui Marcel Duchamp rezidă în primul rând în calitatea ei exponențială și a ipotezelor pe care le propune. În pofida aerului său radical, această piesă are câteva puncte comune cu lucrări din Grecia antică sau secolul al XVII-lea. În comparație cu un portret al lui Apolo, observăm imediat că în ambele cazuri e vorba de obiecte tridimensionale, de sculpturi. Chiar dacă Duchamp și-a semnat lucrarea sub pseudonimul Richard Mutt, lucrarea sa se bazează pe utilizarea unui obiect de serie. În Antichitate multe sculpturi erau anonime și imitau modele deja existente. În epoca lui Rubens (sec. al XVII-lea) multe lucrări de artă erau produse în ateliere în care mai mulți elevi și asistenți colaborau sub îndrumarea unui maestru. Banalitatea vasului de toaletă prezentat de Duchamp ca obiect de artă trimite simultan și indirect și la autoritatea artistului, pe care în același timp o marchează printr-o semnătură vizibilă, singura confirmare a faptului că ar fi vorba de artă.
În același sens, Michael Craig-Martin, autorul Stejarului din 1973 (paharul de apă pe etajeră) subliniază întâietatea ideii asupra realizării, afirmând că cel mai greu i-a fost să-și dea seama că un simplu pahar se poate transforma într-un stejar, adică într-o lucrare artistică. Concertul pentru anarhie semnat de Rebecca Horn în 1970 completează exemplele clipului pregătit de muzeul Tate din Londra și intervine cu o metaforă mai ușor de interpretat. Spectatorul înțelege și acceptă mai repede ideea de anarhie printr-un pian întors cu capul în jos, care „se cântă singur”, decât pe cea de stejar dintr-un pahar de apă. În plus, Concertul pentru anarhie antrenează din punct de vedere vizual și sonor mult mai mult decât primele două imagini.
În concluzie, o lucrare precum Fântâna lui Duchamp, asemenea definiției artei, își caută în continuare răspunsurile, fără să se oprească definitiv asupra unuia anume. Prin posibilitățile ei ne dăm seama că întrebările sunt de cele mai multe ori mai fertile decât răspunsurile.
Iată și câteva dintre reacțiile publicului în fața acestei lucrări:
Definiției artei, imposibilă din cauza lipsei sale de unitate și a contradicțiilor care o traversează, nu îi rămâne astăzi decât un singur subterfugiu. Este vorba de consensul și convențiile întregii comunități artistice prin care această definiție s-ar putea numi instituțională: școlile și academiile de artă, târgurile, colecționarii, criticii și curatorii, muzeele, galeriile și vizitatorii lor, etc. Doar ele ne pot spune ceea ce ar fi arta.
Pentru a merge mai departe:
- Little Art Talks on YouTube EN
- Fountain by Duchamp EN
- Stanford Encyplopedia of Philosophy: The Definition of Art EN
- Ways of Defining Art EN
Comentarii
Trimiteți un comentariu